Pilda fiului risipitor și semnificația ei

Hits: 6

Parabola fiului risipitor este una dintre cele mai cunoscute parabole ale lui Iisus. Ea apare o singură dată în Evanghelii, în Luca 15:11-32.

Textul parabolei

 El a mai zis: „Un om avea doi fii.
 Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea.
Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată.
După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.
Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni.
Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!
Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta
şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”
Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.
Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”
Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare.
Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim;
căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească.
Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri.
A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este.
Robul acela i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.”
El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre.
Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei;
iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.”
„Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău.
Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.” (Luca 15:32)

Cererea fiului către tată

Cuvântul “risipitor” se referă la cineva care cheltuiește ceea ce are pe lucruri inutile. Pentru început, Isus prezintă personajele principale și subiectul. “Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui său: “Tată, dă-mi partea mea de moștenire”. Și tatăl a împărțit averea între cei doi”. Această cerere era oarecum jignitoare, deoarece era ca și cum fiul cel mic i-ar fi spus tatălui său că, întrucât urma să moară în curând și dorea să se bucure de viață, ar prefera ca moștenirea să-i fie dată în avans, astfel încât să poată pleca și să înceapă să trăiască în felul său.

Tatăl a fost de acord, a împărțit moștenirea, iar fiul cel mic a plecat într-o țară îndepărtată unde a risipit banii pe plăceri desfrânate. A rămas fără nimic și a început să aibă nevoi, așa că a fost nevoit să își caute un loc de muncă. Dar țara în care locuia avea probleme economice și nu era ușor să găsească un loc de muncă. Nu se găsea de lucru decât îngrijind porci, un animal impur pentru evrei. Faptul că a acceptat acest lucru dezvăluie nivelul său de disperare. Îi era foame și chiar a vrut să mănânce mâncarea porcilor. Așa era situația lui!

Întoarcerea

Tânărul și-a amintit că acasă muncitorii care lucrau pentru tatăl său trăiau mai bine decât el și a decis să se întoarcă. A repetat un mini-discurs cu care va încerca să-l convingă pe tatăl său să-i dea un loc de muncă. Știa că ofensa adusă tatălui său fusese enormă și că nu mai aspira să fie tratat ca un fiu. Cu toate acestea, dragostea tatălui său era foarte mare. Același tată care îl lăsase să plece fără reproșuri îl primea fără întrebări sau cenzură.

Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.
Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” (Luca 15:20-21)

Ce scenă emoționantă! Tatăl aleargă să își întâmpine fiul, îl îmbrățișează și îl sărută. El nu așteaptă în casă și nu își tratează fiul cu răceală. Nici nu-i spune să meargă să facă baie sau să se schimbe înainte de a-l saluta, ci îl întâmpină și îi exprimă dragostea și acceptarea sa așa cum era. Nici măcar nu-l lasă pe fiu să termine discursul scurt pe care îl exersase, ci îl întrerupe și le ordonă servitorilor săi:

Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”
 Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare.
Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim;
căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească. (Luca 15:21-24)

Bucuria tatălui la întoarcere

Parabola nu se încheie aici. Fiul cel mare se întoarce de la munca câmpului și observă că există o sărbătoare. Îl întreabă pe unul dintre servitori ce se întâmplă, iar servitorul îi spune că fratele său s-a întors și că tatăl a organizat o sărbătoare. Fiul cel mare s-a supărat. Nu înțelegea cum de tatăl a putut organiza o asemenea petrecere în cinstea fratelui său risipitor și nebun, în timp ce lui, care lucrase pământul alături de el, nu i se dăduse niciodată un copil pentru a petrece cu prietenii săi.

Tatăl plecă de la petrecere pentru a-l invita pe fiul său cel mare să intre, dar acesta refuză. Tatăl încearcă să-l liniștească, explicându-i că tot ce are a fost întotdeauna la dispoziția lui, dar că era important să sărbătorească sosirea fratelui “pentru că acest frate al tău a fost mort, dar acum a revenit la viață; era pierdut, dar l-am găsit” (v.32). Tatăl înțelege reacția fiului său mai mare, dar nu permite ca aceasta să atenueze bucuria pe care o simte la întoarcerea celuilalt fiu.

Iată cât de puternică este bucuria lui Dumnezeu atunci când venim la el pocăiți. În ceruri se organizează o petrecere de fiecare dată când un păcătos se pocăiește! Dumnezeu este un tată iubitor care așteaptă cu răbdare ca noi să ne dăm seama de greșelile noastre și să recunoaștem că avem nevoie de el în viața noastră. El ne așteaptă cu brațele deschise. El ne primește, ne iartă, ne redă calitatea de copii ai Săi și ne umple viețile cu iertarea și dragostea Sa.

Aflați cum să primiți iertarea lui Dumnezeu.

Scopul parabolelor

În acest capitol din Evanghelia după Luca, Isus a explicat trei parabole: parabola oii pierdute, parabola monedei pierdute și parabola fiului risipitor. În primele două versete vedem situația în care se afla Isus.

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte.
 Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” (Luca 15:1-2)

Isus a învățat adesea în parabole. El relata o situație obișnuită pentru a da o învățătură morală și aici profită de ocazie. Fariseii și învățătorii legii nu înțelegeau de ce Isus își petrecea timpul cu oameni care nu aveau o reputație bună. Isus le răspunde cu aceste parabole care au ca temă recuperarea a ceva pierdut: o oaie, o monedă sau un fiu. Isus vrea să arate clar că pentru el, pentru Dumnezeu, toți suntem valoroși. El vorbește, de asemenea, despre importanța pocăinței și despre bucuria pe care o aduce în inima lui Dumnezeu, lucru pe care îl vedem în ultimul verset al parabolei oii pierdute.

 Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă. (Luca 15:7)

Sfârșitul parabolei monedei pierdute exprimă același sentiment.

 Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15:10)
Părerea dumneavoastră contează pentru noi
[Total: 0 Promedio: 0]

Scrie un comentariu

Aboneza-te, vei primi notificări prin email cu noile articole!